Doza mea de New York

Doza mea de New York
Andy Lupu

ÎN CURÂND

    Când Andy m-a rugat să scriu câteva rânduri, spunând că fără mine cartea asta n-ar fi existat, am crezut că vrea “să mă perie”, ceea ce nu prea îi stă în fire. Dar, când am început să citesc manuscrisul, am realizat că ştiu povestea şi că, într-adevăr, am fost printre cei care l-au îndemnat s-o pună pe hârtie. Cumva, fără să ştiu, am intrat în rezonanţă, sau consonanţă, cu Marele Gabo. Un story sau o definiţie, “dacă n-ai scris-o, nu există, dacă n-ai povestit-o, nu s-a întâmplat”- spunea Gabriel Garcia Marquez,  personaj episodic în cartea Doza mea de New York. Conform logicii lui Marquez, noaptea petrecută în arestul din Manhattan se întâmplase, pentru că Andy ne-o povestise acum 10-12 ani, dar abia acum există, pentru că, în sfârşit, a fost scrisă.

    Prin 2000, eram într-un restaurant faimos din Geneva, Les Armures, la masa la care stătuse Preşedintele Clinton, fapt istoric marcat pentru posteritate de scrisoarea de mulţumire a lui Bill, afişată lângă meniu, şi de o placa de aramă strălucitoare pe perete: “Aici a cinat preşedintele Statelor Unite…”. Un grup eterogen: un englez jamaican, un fost ambasador american (colegii mei la vremea respectivă), mai multi jurnalişti români şi Andy, antreprenor în domeniul consultanţei media. În această calitate organizase vizita de documentare la cartierul general al companiei pentru care lucram şi, ca organizator, se simţea dator să întreţină atmosfera. Inspirat de context şi stimulat de fascinaţia ziariştilor români, proaspăt ieşiţi din comunism, pentru America tuturor posibilităţilor, başca vinul roşu franţuzesc în cantităţi deloc neglijabile, Andy şi-a intrat în forma lui de zile mari: creativ, inteligent, oscilând între filozofie şi umor, ne-a istorisit păţania din puşcăria newyorkeză. ”E păcat să nu scrii chestia asta, pentru că nu e  genul de poveste care să i se întâmple oricui”, am zis atunci. Şi se pare că a ţinut minte, chiar dacă i-a luat mai mult de un deceniu ca să se apuce de treaba. Acum mă gândesc că poate lângă placa de aramă a lui Clinton ar mai merita pusă una. Dacă nu pentru Andy şi poveştile spuse la masa aceea, măcar pentru, probabil, cel mai mare bacşiş pe care l-a primit vreodată un ospătar în Elveţia: 130 de franci, adică 10% din nota de plată, în stil american. L-am văzut pe bietul om că se schimbă la faţă, pălit de generozitatea mea, dar n-am ştiut cum s-o interpretez atunci şi mi-a mai luat câţiva ani până am realizat că vestul european nu e SUA şi că în Geneva protestantă nu se supără nimeni daca nu laşi „tip” la restaurant, câteva monede fiind arhisuficiente, indiferent de mărimea consumaţiei.

    Căci, vorba lui Giani prietenul nostru, „fiecare are prima lui zi la New York” şi rămâne marcat de ea şi de State (inclusiv de „tip”-ul obligatoriu de 10-15% sau dublul taxei locale) toată viaţa. Prima mea doza de New York a fost mai puţin dramatică decât doza autorului, dar nu mai puţin spectaculoasă.

    Era într-o seară de noiembrie, 1993, după Thanksgiving-ul petrecut în Melbourne, Florida, cu gazdele care se oferiseră voluntar să aibă grijă de mine, tânăra ziaristă invitată în SUA într-un program al Departamentului de Stat: o doamnă septuagenară, sora ei, fostă cântăreaţă de Operă care, spre surprinderea mea, n-auzise în viaţa ei de Oedip sau Enescu, şi boy friend-ul de 85 de ani al uneia dintre ele, încă vioi în ciuda scaunului cu rotile şi a aparatului de respirat. Am aterizat la New York îmbrăcată ca la Miami, în sandale şi fustă. Dar câţiva centimetri de zăpadă proaspăt cernută paralizaseră tot transportul megalopolisului, astfel încât se făcuseră cozi kilometrice la taxiurile rare care se încumetau pâna la aeroport. După jumătate de oră de dârdâială cruntă, am lăsat mândria europeană deoparte şi mi-am deschis valiza în mijlocul drumului. Am scos cizmele îmblănite cu care traversasem prima oară Atlanticul, zburând încălţată din Bucureşti (minus 15 grade Celsius) la Washington (plus 29), de mi se făcuseră picioarele bute că doar, nu-i aşa?, „nu e frumos să te descalţi în public”. Simplă chestiune de inadecvare. Cum aveam să constat mai târziu, în America poţi să fii îmbrăcat oricum, în rochie de seară cu trenă sau în pantaloni scurţi, şi nimeni nu se uită scandalizat la tine.  N-am să uit niciodată degerăturile de la New York, înghesuiala din taxiul în care m-am îngrămădit, în stil latino, cu nişte mexicani şi sentimentul de neputinţă în faţa minunilor tehnice: o nenorocită de cheie din plastic, tip cartelă perforată, cu care, la trei dimineaţa, n-am putut să deschid uşa cămăruţei minuscule (uşă-pat-uşă de la baie) dintr-un hotel obscur, dar aproape de Central Park. Era cea mai scumpă cameră în care stătusem până atunci. Costa 80 de dolari pe noapte, o sumă fabuloasă pentru un pârlit de ziarist român, invitat de State Department să cunoască America într-o singură lună, din Salt Lake City până în Texas, singur, cu bani pe sponci şi rupând doar două-trei vorbe în engleză. Dar, despre cum am descoperit eu America mea, poate într-o altă carte, în alt deceniu.

    Mai bine despre Andy şi post New York-ul lui să povestim, şi mai ales despre intersectarea noastră cu personajele din aceste pagini de memorii.

    Să tot fi fost prin ’96. Lucram deja la Externe şi, ca să mai fac un ban, la o Fundaţie Americană, National Forum Foundation, al cărei bursier fusesem şi care trimitea  jurnalişti şi tineri funcţionari din ţările  Europei centrale şi de est să înveţe democraţie, presă şi administraţie în stagii de câte trei luni, în SUA. Tocmai venise Jim, Preşedintele NFF, şi mă rugase să-i aranjez o serie de întâlniri cu şefi ai diferitelor publicaţii. Printre ei şi Andy Lupu, redactor şef la Libertatea, proaspăt relansată în format tabloid, un post pe care, culmea, eu îl refuzasem, pentru că nu mă vedeam la un ziar local, de Bucureşti, fie el şi deţinut de elveţienii de la Ringier. După ce lucrasem, pe rând sau în paralel, la cotidianul România liberă, la postul de Radio Europa libera şi la săptămânalul newyorkez Lumea liberă, pasul următor nu putea fi, pentru mine, decât ceva de anvergură universală, motiv pentru care chiar şi MAE părea cam strâmt. Drăguţ, jovial, amabil, bun vorbitor de engleză, Andy ne invită în seara respectivă la teatrul Bulandra, sala Grădina Icoanei, unde urma să joace prietena lui, o actriţă americană cu temperament sicilian. L-am dus pe Jim să vadă piesa cu convingerea că e exact ceea ce îşi doreşte şi lucrul după care tânjeşte, acelaşi gen de convingere cu care ne îndoapă pe noi compatrioţii din Queens cu sarmale „ca la mama acasă”, imediat ce aterizăm în SUA. În mijlocul scenei, o tipă destul de apetisantă, chiar bine făcută, impetuos-vulcanică, posesoare a unui păr roşcat învolburat şi a unor ochi scăpărători, fixist-abisali. A vorbit, a urlat, s-a zvârcolit, s-a masturbat, şi-a răspuns şi s-a întrebat într-un monolog interminabil, ca la sfârşit americanul meu m-a întrebat cu ce mi-a greşit de l-am pedepsit.

    Prin ’97, am plecat de la Externe să lansez „Curentul” lui Vântu, alaturi de Anton Uncu, Florin Gabriel Mărculescu, Corneliu Vlad, Cristi Antonescu, Igor Butnaru, monştri sacri ai presei vremii. Patronul ne-a explicat ca va fi un proiect american unic, un ziar echilibrat, occidental, civilizat, care va găzdui opinii, dar va avea opinie doar, cel mult, odată la patru ani.  Am lucrat vreo trei luni la perete, am găsit, împreuna cu Victor Ciobanu, o formula grafică superbă şi cred şi acum că am realizat cel mai frumos şi mai bine structurat ziar din Romania: politică, economie, stil, femina, opinii semnate de colaboratori precum Patapievici, Hurezeanu, Dăianu, Stelian Tanase etc. Şi, într-o zi, Sorin ne-a adunat pe toţi, monştrii sacri de care ziceam mai sus, să ni-l prezinte pe autorul conceptului, cum ar veni adică, cel care urma să ne înveţe pe noi să facem presă în stil american. Ei bine, cine intră pe uşă îmbrăcat la patru ace? The one and only Andy Lupu!      „Cine mai e şi stârpitura asta?” . „Un pulifrici!”. „N-a facut nimic în America şi-a venit să-i sufle banii lu’ Vantu!” . „Adică să-mi dea mie lecţii puţoiu’ ăsta?”. „Păi eu eram deja un Nume cu n mare când pă el nici nu-l lepădase mă-sa!”…

    Şi-a mai trecut o vreme. Plec din presă, ajung director de multinaţională americană şi, prin ’99 cred, mă roagă Ionuţ Popescu (ziarist serios, de la Capital), să-i aranjez o întâlnire cu şeful meu elveţian, că şi-a făcut o firmă de consultanţă media cu un prieten şi vrea să ne facă o ofertă. Prietenul era, din nou, Andy Lupu, iar acum pot să mărturisesc că recomandarea mea la vremea aceea a venit strict pentru Ionuţ şi imaginea lui de atunci, experienţele şi impresiile mele anterioare fiind net defavorabile amicului său „aventuros, exaltat şi neserios”. Numai că „seriosul”, mai comod din fire şi mai pragmatic, a dispărut urgent din firmă şi din peisaj. Nu-mi aduc aminte să-l mai fi văzut prin clădire după acea primă întâlnire introductivă. În schimb, „neseriosul” s-a lansat în aventura unei îndelungate colaborări. Am organizat împreună vizite şi tururi ale jurnaliştilor români în SUA, Elveţia sau Franţa, am făcut o revistă trimestrială „super-profi”, broşuri de prezentare externă, filme corporatiste, ba chiar şi o televiziune internă cu producţie proprie în full HD. Un vis american, la Bucureşti. Andy n-a zis niciodată nu se poate sau n-am timp şi a fost prezent de fiecare dată când a trebuit, fie că era vorba de un scenariu, o formulă grafică, o echipă de filmare sau, pur şi simplu, de un sfat, un umăr de care să te sprijini sau un tovaraş de-un pahar de înecat amarul… „Imatur, dar creativ”, cum zice „Doamna General”, mentorul, coachul şi trainerul nostru comun. Pentru că Andy are ceva-ul acela de artist în el, iar colaborarea noastră l-a ajutat, cred, „să nu lase ceva-ul acela fără hrană”, chiar dacă n-a fost vorba de caviar, ci de icre de crap şi n-a ieşit o megaproducţie hollywoodiană, ci un serial TV. Şi pentru Andy a fost mereu „chestia asta cu arta”, adică şi suflet, şi imaginaţie, şi căutare, şi joc, şi nebunie, aventură, incertitudine, risc, suferinţă,  iar uneori bucurie,  toate câte nu păreau să mai fie în New York-ul artistic al alienatului arhitect Paulică.

   De-a lungul anilor, de câte ori plecam către The Big Apple, Andy mă ruga să-i aduc trei lucruri care simbolizau legatura lui cu marele oraş: o cutie de trabucuri (Cohiba Robusto sau Hoyo de Monterrey Epicure no 2),  un exemplar din ediţia de duminică a ziarului The New York Times şi ultimul număr din revista Vanity Fair.  La trabucuri a renunţat când i s-a născut fetiţa. Era un lux prea costisitor. Apoi,  The New York Times a devenit accesibil on line. N-avea rost să car de fiecare dată un kil de hârtie de ziar. A mai rămas pe listă doar Vanity Fair, revista glossy plină de gossips. O ultimă punte spre lumea de peste ocean.

    Poate că Andy va găsi cu cale să scrie continuarea cărţii de faţă, şi atunci va exclude din textul meu sau, dimpotrivă, va dezvolta paragrafele care urmează, scurte secvenţe în vieţile noastre paralele de după „doza de New York” a fiecăruia.

    Scena 1: Şeful meu cerându-mi să rup contractul cu Andy. Georgia din carte se împrietenise cu nevasta GM-ului şi, aşa, ca între femei şi expate, ca să se răzbune pe nu ştiu ce sau doar „to make a point”, făcea presiuni să-l dăm afară. Şi asta într-o perfectă lipsă de logică: Andy muncea ca să-i plăteasca lui Eden cursurile la Şcoala Americană. Căci rar am văzut un tata, bun sau vitreg, mai iubitor şi mai responsabil: i se luminau ochii când vorbea de ea şi cea mai mare grija a lui era Eden.

     Scena 2: Andy cu capul spart. Într-o dimineaţă – nu la multa veme după ce îi facuse Georgiei  firma de masaj la birou, pentru executivi de top, lansată cu pompă, circ si picioroange, la Clubul Diplomatic – îl chem pe Andy să discutăm un proiect. Întâi a intrat pe poartă Mercedesul lui negru şi vechi: luneta crăpată, farul ciobit, capota înfundată, urme de şuturi pe portiera din dreapta.  Apoi, domnul Nicu, şoferul lui de-atunci, a deschis ceremonios uşa şi a coborat Andy, în costum impecabil, cu ochelari negri de soare şi un plasture mare pe frunte, ţinându-se cu mâna de coaste… Ehei!, era exact ca-n ştirea de zilele trecute despre Roger Moore: „nici James Bond nu mai e ce-a fost… două dintre fostele mele soţii m-au agresat”.     The Sicilian Woman se dezlănţuise, făcuse totul ţăndări şi dăduse foc la mobila casei închiriate cu sacrificii de Andy pe strada Washington din Dorobanţi. Era însă o pasiune ca o vrajă ori ca o dependenţă. Cumva nu se putea rupe de ea şi de extravaganţele ei, dar, mai ales, nu se putea despărţi de Eden. Până când, în sfârşit, într-o zi, drumurile li s-au despărtit, iar Georgia şi-a găsit un englez cu bani, în Pipera.

    Scena 3: Sfârşitul. O ştire într-un ziar: o americancă impulsivă n-a avut răbdare să aştepte la barieră. A depăşit coloana de maşini, iar trenul a lovit din plin jeepul pe care-l conducea. Împreuna cu ea şi-a pierdut viaţa şi fiica ei de 18 ani, Eden.

    Andy din carte s-a dus în America să înveţe să trăiască libertatea de a fi el însuşi, cu bune şi rele. Andy din paginile mele s-a întors în România şi este el însuşi, un om viu, cu visele, realizările şi imperfecţiunile lui, silit să o ia mereu de la capăt. „But he is a good man, Your Honour, a trusted friend and a great heart”.

Gilda Lazăr

 

Andy Lupu este scriitor, regizor si producator. Are 49 de ani.
A publicat doua romane: Killer Instinct, o poveste umoristico – politista si Penetrarea, o satira politica.
A fost scenarist la filme de televiziune in serial ca: In deriva, produs de HBO, Martor fara voie si Clanul Spranceana, produse de Antena 1, pe care le-a si regizat.
In presa din Romania a facut parte din echipa de conducere a mai multor publicatii ca Viata libera, Evenimentul zilei, Capital si Libertatea. A oferit asistenta la lansarea sau relansarea ziarelor Curentul, Cotidianul si Informatia.
Are experienta de consultant in new-media, comunicare si lobby. A contribuit la proiecte media in Zurich si Beijing.
A locuit la New York intre 1996 si 1998, facand naveta SUA – Romania pana in 2001.
In prezent traieste si lucreaza in Bucuresti. Printre altele, produce programe pentru JTI TV, televiziunea interna a companiei JTI Romania.
Are o fiica, Sara, de 8 ani.
Pasiunile sale sunt spectacolul de music-hall, trabucul cubanez, vinul rosu si femeia inteligenta.

 

Fără categorie

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Close
Please support the site
By clicking any of these buttons you help our site to get better