Fraa isi ridica privirea. Trupuri pavau cararea ei. Lesuri cazute in lupta. Mirosul mortii o ineca. Sangele curs pictase iarba, iar dincolo, spre Mnemess, nici pic de praf nu se mai ridica in zare, doar moartea. Tipa, dar nimeni nu avea sa o auda. Privi in jur, nimeni nu mai era in viata. O ultima arkuda privi spre ea inainte sa-si dea duhul. Nimeni, nimeni nu scapase. Doar ea. Ea, ca o adevarata regina, stiuse sa ramana in viata pana la capat. Se sfarsise. Jocul demonic se incheiase. Razboiul apusese in acelasi timp cu cercul solar. Acum si el, soarele, isi revarsa razele rosii peste trupurile inmarmurite. Zeii ii raspundeau cu un astru insangerat. Si atunci, totul i se paru cu atat mai macabru. Mai trist. Mai plin de nimic. Nici un suflu. Doar moarte.
Fraa isi pleca fruntea. Isi atinse talismanul. Poate ca zeii o incercau. Poate ca o doreau in viata cu un motiv anume. Privi din nou in jurul ei: pitici, arkuzi si vesnicii dusmani, cu totii rugandu-se la picioarele ei in somnul mortii. Shar’hanii isi incercasera norocul, inca o data. Doar ea fusese acolo sa le raspunda, doar ea si rasa piticeasca. Acum toti erau morti. Poporul ei nu mai era. Tot ceea ce mai ramasese din el, nu ii mai era de nici un ajutor. Si acum, in ce parte avea sa o apuce? La ce usi avea sa bata si cine avea sa ii mai raspunda? Ar fi vrut sa planga sau, cel putin, sa isi lase picioarele sa se odihneasca. Dar nu avea sa zaboveasca, dorinta mortii ar fi cuprins-o. Si nu asta era sfarsitul. Nu inca, nu acum.