Interviu-Stelian Țurlea

stelianturlea4Stelian Ţurlea este ziarist şi scriitor, cu o bogată activitate culturală: a scris romane, cărţi de publicistică,  cărţi pentru copii şi  traduceri; lucrează în televiziune şi este editor senior al Ziarului de duminică. Ultimul său roman, “Cincizeci de ani”, descrie viaţa unei tinere ce trece prin încercările regimului comunist.

Sunteţi ziarist şi scriitor, în care dintre cele două activităţi vă regăsiţi şi de ce?

În amândouă la fel de mult. Ziarist am fost întreaga mea viaţă, încă mai sunt. Scriitor mi-am dorit să fiu întreaga mea viaţa, am fost sau sper că am fost de la un anume moment; şi mai sunt sau sper că sunt. Mă regăsesc în amândouă pentru că nu ştiu să fac altceva, toate celelalte meserii, oricât de frumoase sunt sau mi se pare că sunt, mă obosesc, mă plictisesc. Dar nu voi obosi niciodată să fiu ziarist şi să scriu cărţi.

 Aveţi două perspective ale pieţei de carte. Ne puteţi spune cum vedeţi evoluţia acesteia în România? Credeţi că în curând cărţile tipărite vor fi înlocuite cu cărţile electronice?

Îmi pare rău, dar nu văd care sunt cele două perspective ale cărţii, eu nu văd decât una – cartea care există, indiferent sub ce formă. De aceea, nu mă sperie de fel un nou suport al cărţii, electronic sau cine ştie cum. Atâta vreme cât cartea există şi se răspândeşte, nu contează că se întâmplă în formatul clasic, pe hârtie, sau în cine şte ce dihanie electronică. Important este ca ea să existe, ca lumea să citească.

După câte văd eu, lumea o face, oricare ar fi poticnelile. Încă se cumpără carte, altfel editurile ar sucomba. Dar e adevărat că în vreme de criză, cum a fost şi mai este, nu numai la noi, oamenii cumpără mai puţin, n-au bani, iar televiziunea devine tot mai ademenitoare şi nu costă mai nimic. Dar criza asta o să treacă, eu sunt optimist, şi lumea va cumpăra cărţi, chiar şi în România, pentru că în cărţi găseşti ce nu găseşti nicăieri altundeva. Şi visezi mult mai uşor…

Românii citesc din ce în ce mai puţine cărţi scrise de autori români contemporani. Care credeţi că este motivul şi cum credeţi că ar trebui să reacţioneze editurile?

Şi aici îmi permit să vă contrazic. Literatura bună se citeşte. Autorii români buni au căutare. Importante, foarte importante sunt promovarea şi marketingul. Oamenii trebuie să ştie de apariţiile noi, criticii să-şi spună părerea şi cititorii să afle această părere, de aceea socotesc atât de important rolul editorilor, al serviicilor de promovare şi marketing: esenţial. Iar serviciile acestea să fie înţesate de oameni inteligneţi, citiţi, inventivi, nu plictisiţi de jobul lor.

Apar cărţi cu duiumul şi nu toate sunt traduceri. Gândiţi-vă cum se aglomerează pe rafturile şi tarabelor librărilor, cât de derutaţi vor fi cititorii în faţa unor teancuri uriaşe de coperte mai mult sau mai puţin ademenitoare care nu le spun mare lucru. Editurile sunt aproape obligate să-şi promoveze autorii, să-i informeze pe librari, care la rândul lor îi vor informa pe cei derutaţi, dar să informeze şi publicul larg prin toate mijloacele – şi, slavă Domnului, sunt atât de multe căi prin care o pot face că aproape nu se vor repeta! Şi atunci veţi constata că se citesc şi autori români contemporani, oricare e genul în care scriu ei.

 Ce sfaturi i-aţi da unui tânăr scriitor şi ce aşteptări ar trebui să aibă acesta de la public?

Să fie onest, să nu caute gloria peste noapte şi să scrie! Să scrie! Să scrie! Cine are ceva de spus răzbate.

“Cincizeci de ani” este ultimul roman apărut la Editura Tritonic. De unde a plecat ideea romanului? Întâmplările descrise au bază reală?

„Cincizeci de ani” este un fragment de istorie românească văzută prin destinul unei tinere obişnuite care urmează o facultate în anii 50, începe să profeseze la începutul anilor 60 şi este martora unor evenimente ce au marcat viaţa tuturor: revoltele studenţeşti din 1956, deportările în Bărăgan, colectivizarea forţată ş.a. Ea rămâne o figură optimistă, chiar dacă în viaţa ei apar şi vinovăţii, şi trăieşte o poveste de iubire definitorie.

Un roman care ar putea fi al oricăruia dintre noi… sau măcar al celor de-o anume vârstă, ca mine. Să zicem că am auzit povestea cuiva care a trecut prin toate întâmplările descrise. Dar contează atât de mult dacă lucrurile chiar s-au întâmplat, când important pentru orice roman este să ştii că se putea întâmpla?

 Ioana Cîrstea

, ,

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Close
Please support the site
By clicking any of these buttons you help our site to get better