Feministă din naștere- Oana Băluță

 

oana baluta

 De foarte multe ori mă gândesc de ce nu sunt toate femeile feministe. Însă Oana Băluță este o feministă din naștere. Probabil este o calitate moștenită de la bunica ei, căreia îi dedică noua sa carte “Feminism modern reflexiv”. Pe Oana o puteți vedea adesea pe holul Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării, Universitatea din Bucureşti sau la Facultatea de Ştiinţe Politice, SNSPA. Dar de cele mai multe ori o vedeți militând pentru o societate ce oferă șanse egale femeilor.

 

Fotografie de Mario Ionescu

 

Ai scris mai multe articole, studii și cărți despre drepturile femeilor. Cum a început acest drum al feminismului pentru tine?

Este ‘vina’ voastră că m-aţi întrebat pentru că memoria mea îmi dă ghes să povestesc…

Am mai spus-o şi cu alte ocazii, cred că m-am născut feministă, dar că şcoala, lecturile, interacţiunile cu oamenii din viaţa mea m-au modelat pe mine şi felul în care văd lumea şi tipul de feminism care îmi este aproape şi pe care îl văd ca unul dintre răspunsurile potrivite. Unul care este solidar cu alte cauze, care nu poate să ignore rasismul, homofobia, speciismul. În acelaşi timp, feminismul pentru mine are două dimensiuni, una academică şi alta civică, am aşadar o dublă apartenenţă; faptul că predau, scriu şi gândesc în lumea universitară nu mă împiedică deloc să iau un fluier, o portavoce şi să ţin o pancartă pentru a susţine drepturile femeilor. Ele se completează, se sprijină reciproc şi sunt parte din mine, din felul în care am crescut şi m-am poziţionat în spaţiul public şi în viaţa mea privată.

Pe drumul feminismului academic am păşit ca studentă la Facultatea de Litere, după ce am citit Simone de Beauvoir la un seminar de Teoria literaturii, apoi am discutat cu Ion Bogdan Lefter despre feminism la un curs despre postmodernismul românesc, ulterior cu Ioana Pîrvulescu am regăsit ori recuperat perioada interbelică şi prin prisma emancipării femeilor şi a luptei lor pentru egalitate în drepturi, pentru acces la cetăţenie. La doamna profesoară Pîrvulescu am mers apoi pentru a-mi coordona lucrarea de diplomă despre ”oglindirea şi imaginea femeilor în publicistica interbelică”. Aşa i-am descoperit cărţile Ştefaniei Mihăilescu, aşa am descoperit toată mişcarea feministă de la sfârşitul secolului al 19-lea şi prima jumătate a secolului al 20-lea despre care am scris în articole publicate în Observator cultural, România literară. Pe când citeam publicistica feministă din acea perioadă, am avut senzaţia că am trăit în acele vremuri, atât de mare a fost fascinaţia pentru munca şi energia şi dinamismul acelor femei şi pentru schimbările pe care le-au produs. BCU mi-a fost apoi o casă bună în perioada scrierii proiectului pe care l-am depus apoi la admiterea de la Masteratul de Gen şi Politici Publice, SNSPA. Am avut colegi şi profesori minunaţi acolo şi nu mi-am dorit altceva decât să merg mai departe în zona aceasta a preocupărilor mele. O să par lăudăroasă sau o “tocilară autentică”, dar am terminat acel masterat cu nota 10. Asta nu spune altceva decât că îmi descoperisem drumul. Însă, între timp mai descoperisem participarea şi reprezentarea politică a femeilor şi teoretizarea minunată a lui Anne Phillips despre “politica ideilor” şi “politica prezenţei”. Am hotărât să mă înscriu la doctorat, dar pentru a-mi clarifica semnificaţia intereselor politice de gen/sex şi modalitatea lor de abordare într-un spaţiu precum România, pentru ca apoi să revin la reprezentarea politică. Transferul de la filologie la ştiinţe politice nu a fost deloc uşor, dar aveam nevoie de el pentru că îmi doream să înţeleg lumea în care trăiesc, să mi-o explic, iar instrumentele de analiză critică a unui roman nu-mi erau de ajutor. Au urmat 5 ani cu alte lecturi şi interacţiuni cu profesori, cu colegi, alte frământări intelectuale, proiecte de cercetare, conferinţe, publicaţii în zonă şi începutul cunoaşterii organizaţiilor nonguvernamentale feministe sau a celor care sprijineau drepturile femeilor. Cu câteva zile în urmă am rememorat aceşti ani de la doctorat şi am încercat să recuperez latura lor personală, cu oamenii şi emoţiile de atunci, textul se găseşte pe blogul meu de pe platforma adevărul, nu voi mai insista acum.

Uşor am intrat pe drumul feminismului civic, care a coincis cu ultimul semestru de masterat şi primul de doctorat pentru că atunci mai era valabilă această formulă academică tip « 2 în 1 ». Integrarea a venit să-i spun ‘natural’, ca o necesitate, dar şi ca un tip de activitate de care simţeam că am nevoie, pentru că îmi dinamizează ideile şi credinţele pentru că mă face parte din ‘democraţia grassroots’. Intersecţia cu mediul ong-istic a început prin AnA, Societatea de Analize Feministe, cu ajutorul Laurei Grünberg care îmi era profesoară la masterat. Mi-a plăcut, găsisem un mediu pe gustul meu, dar mai ales decoperisem revista Analize pe al cărei ultim număr l-am coordonat în 2004 (anul acesta a fost readusă la viaţă şi mă bucur enorm pentru că revista îmi este tare dragă). Curând însă, m-am apropiat de FILIA în momentul în care doamna profesoară Mihaela Miroiu a revenit în ţară la finalul unei burse de studii, iar cunoaşterea aceasta a fost una menită să rămână. Şi a rămas mai bine de 8 ani din care mulţi i-am fost Preşedintă. Aici am început să fac activism feminist. Interacţiunii cu instituţiile statului prin intermediul scrisorilor, luărilor de poziţie din primii ani, i-am adăugat proteste, flashmob-uri. Înainte de ele au fost însă multe acţiuni-intervenţii în spaţiul public pe care le-am făcut pentru a ajunge cu mesajele noastre la cetăţeni şi cetăţene. A face vizibilă şi a contesta violenţa împotriva femeilor şi precaritatea acţiunilor, a deciziilor şi iniţitivelor politice au fost printre priorităţile noastre. Îmi aduc aminte cu drag că am participat cu colegele mele la organizarea protestului din faţa Ministerului Muncii în 2010 când au fost micşorate indemnizaţiile pentru creşterea şi îngrijirea copilului în procesul de implementare a pachetului de măsuri anti-criză. “Vrem drepturi, nu pomeni” a fost mesajul nostru cheie, i-aş spune. Inevitabil, memoria mea mă conduce înspre protestul organizat în faţa Palatului Parlamentului pe 25 noiembrie 2011 pentru a solicita introducerea ordinului de protecţie în lege şi bugetarea adăposturilor pentru victimele violenţei în familie. Toată munca de organizare a fost minunată pentru că protestul iniţiat de FILIA a fost coordonat în fapt şi sprijinit de alte organizaţii feministe, care susţineau drepturile femeilor, drepturile omului, drepturile minorităţilor etnice şi sexuale şi de multe persoane din afara acestor structuri asociative. Planificarea acţiunii, calendarul, interacţiunea dintre noi, deciziile strategice de tipul “suntem sau nu de acord ca politicienele să se alăture protestului”, implicarea emoţională, solidaritatea dintre noi, resursele de timp, interacţiunea cu Comisia de la Primărie pentru obţinerea autorizaţiei, comunicarea protestului în spaţiul public, mobilizarea persoanelor ca să ni se alăture, toate m-au învăţat enorm de multe. Şi mi-au confirmat din nou câtă nevoie este de acest tip de participare civică non-convenţională pentru a susţine drepturile femeilor şi pentru a zdruncina un sistem patriarhal, inegalitar care nu face bine nici femeilor şi nici bărbaţilor (cred eu).

 

Acum că v-am scris atâtea, îmi dau seama că au trecut fix 10 ani de atunci, de la prima mea lectură a unei cărţi feministe şi alţi câţiva de la primele acţiuni în stradă.

La începutul anului ai câștigat un premiu în cadrul galei Femeia Anului- categoria proiecte de advocacy şi prevenirea violenţei asupra femeilor . Este acest premiu o recunoaștere a muncii tale?

Este o recunoaştere a muncii mele, a muncii tuturor persoanelor care mi-au fost alături şi alături de care am făcut cele de mai sus, în primul rand fostele mele colege de la FILIA. Premiul este mai ales o recunoaştere a unei reuşite comune, a tuturor celor care de ani am muncit pentru a regândi priorităţile publice şi pe cele politice, pentru a amenda cadrul legislativ şi intervenţiile instituţiilor în aşa fel încât ele să corespundă intereselor şi nevoilor femeilor, cetăţenelor. Au fost mai multe femei nominalizate pentru acest premiu, ceea ce arată că în fapt nu mai avem voci singulare. Vecinătatea aceasta frumoasă a fost onorantă pentru mine deoarece au fost acolo femei care au un altfel de istoric în implicarea aceasta pentru schimbare. Şi am apreciat că revista Avantaje a conturat această ‘Platformă’ care a permis să ne reunim.

 

 Cum te-a influențat acest premiu? Este un imbold pentru a-ți continua studiile și a lupta pentru drepturile femeilor?

Onest vorbind sau… scriind, le continuam pe ambele şi fără acest premiu. Mulţumirea mea mare a fost includerea ordinului de protecţie în lege anul trecut, solidaritatea pe care am simţit-o, posibilitatea de a mobiliza alte persoane care au alte cauze şi observarea unei schimbări în relaţia cu politicienii pentru că atunci noi “am cerut”, nu “le-am solicitat respectuos să”. Iar în privinţa studiilor, reacţiile studenţilor mei şi ale altor persoane sunt imboldul de care am nevoie. Dar câştigarea premiului mi-a atras atenţia că prin acţiunile noastre, noi putem să schimbăm o anumită stare de fapt. Mă îndreptam înspre scenă pentru a primi premiul şi am avut limpede acest gând în minte şi, recunosc, m-a emoţionat teribil pentru că am înţeles că munca multor persoane şi a mea chiar contează şi că femeile care vor avea nevoie de ordin de protecţie acum au şi posibilitatea să îl obţină.

 

Este cartea ta una de referință pentru feminismul românesc?

Îmi doresc să fie una. Eu îţi pot spune că aduce schimbare şi sper ca în cadrul feminismului românesc (şi nu numai) să îşi găsească locul ei. Este drept, cartea e mult mai aproape de drumul meu înspre feminismul academic despre care vă povesteam, dar de ceva timp o văd ca o referinţă pentru dezvoltări ulterioare în direcţia feminismului civic. Şi am de gând să dezvolt această direcţie. Cu permisiunea voastră, vă voi reda un paragraf final al volumului:

“În ultimul fragment încep deja să mă întreb cum transpunem politic feminismul modern reflexiv. Însă aceasta este o altă discuţie din care, pot spune acum, nu trebuie să lipsească: angajamentul politic al feminismului, dialogul dintre democraţia reprezentativă şi forme ale democraţiei participative, coaliţiile politice ale diverselor grupuri de femei şi de bărbaţi care decid să acţioneze împreună pentru atingerea unui obiectiv definit, conştiente fiind de diferenţele dintre ele şi de preocupările adesea divergente care le animă să urmărească un obiectiv şi alianţele contextuale, în funcţie de experienţe şi interese comune. Feminismul modern reflexiv în politică presupune o relaţie mai degrabă dialogică între cetăţene/cetăţeni şi politicieni, participare mai mare din partea primilor, presupune o cetaţenie activă, asumată şi contestatară.”

 

S-a schimbat ceva semnificativ în ultimii ani în mentalitatea românilor privind rolul femeilor în societate?

Termenul de “mentalitate” îmi pare un ‘hău’ în care te afunzi. Nu îmi plac încărcătura cuvântului şi nici zona către care ne îndeamnă. Cred că odată introdus, discuţia se opreşte acolo şi blamăm mentalitatea ca şi cum ar fi o “persoană recognoscibilă”. Prefer să încadrez altfel discuţia şi să întreb: s-a schimbat ceva fundamental în felul în care se face educaţia în sistemul public în aşa fel încât rolul femeilor în societate să fie perceput altfel în sensul unui “mai bine” în direcţia accesului lor la drepturi şi la şanse egale? S-a schimbat ceva fundamental în felul în care mass-media îşi percep rolul? S-a schimbat ceva fundamental în relaţia dintre instituţii şi cetăţeni/cetăţene, între policieni şi cetăţeni/cetăţene? Există schimbări în felul în care femeile însele îşi văd poziţionarea lor în societate? Important este să ne întrebăm şi despre care femei discutăm? Desigur există schimbare în direcţia creşterii participării civice, în sensul în care anumite femei văd poziţionarea lor socială, culturală, politică, economică. Dacă reperul este “mentalitatea”, am rezerve în a susţine schimbări fundamentale. Însă, mi-ar plăcea să revenim asupra acestei întrebări.

 

Cum vezi viitorul feminismului românesc?

Feminismul românesc se redefineşte în această perioadă, îşi reconsideră mijloacele, strategiile, obiectivele, hainele ideologice, inclusivitatea, parteneriatele (cu alte cauze şi cu bărbaţii), priveşte şi cu reflexivitate la aceşti ani care au trecut, este în schimbare şi se observă limpede această etapă. Pentru că sunt implicată în acest proces şi observ transformările, eu văd că va păstra şi dimensiunea academică şi pe cea activistă pentru că acestea se pot completa reciproc, văd integrarea strategică a activismului civic, a participării nonconvenţionale, feminismul va fi mai vocal, îl văd mai diversificat şi mai reflexiv în raport cu cele pe care le menţionam anterior: obiective, strategii, grupurile de femei implicate (şi de bărbaţi până la urmă) şi cărora feminismul li se adresează, reflexiv în acelaşi timp în raport cu simpatiile ideologice şi trecutul său (iar aici va fi interesant dacă îl va contesta, respinge ori îl va integra cu reflexivitate ca proces de conturare şi învăţare şi sursă de transformare). Însă cele pe care le scriu acum sunt propria mea reflecţie, iar feminismul (ca mişcare, gândire) se va contura şi se va aşeza prin implicarea individuală a tuturor. Diversitatea persoanelor de aici îl va contura.

 

 

 Bianca Dăniță

, , ,

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Close
Please support the site
By clicking any of these buttons you help our site to get better