Momentul Unirii si al aparitiei statului modern roman in forma sa clasica, desavarsita in 1918, a generat o atmosfera de entuziasm fara precedent in istoria romanilor, temperata insa destul de repede datorita chiar provocarilor care s-au aflat in fata elitei politice si fata de care se impunea un raspuns. Alexandru Ioan Cuza, principele ales la 5 si 24 ianuarie 1859, si-a indreptat atentia asupra a doua obiective majore: pe de-o parte consolidarea unirii si recunoasterea sa pe plan international, iar pe de alta, adoptarea unor masuri cu caracter modernizator in interior. Aceasta modernizare presupunea dizolvarea discrepantelor in ceea ce privea organizarea interna a celor doua regiuni, Moldova si Muntenia, dar si apropierea Principatelor Unite de lumea occidentala si iesirea de sub influenta lumii orientale. Aducerea pe tronul Principatelor Unite a printului Carol de Hohenzollern-Sigmaringen intr-o atmosfera externa si interna complicata punea in aplicare unul din principiile convenite in cadrul Adunarilor ad-hoc convocate cu aproape un deceniu in urma, acela al domniei unui principe strain.
Lucrarea isi propune sa discute despre constructia sistemului institutional modern in spatiul Principatelor Unite si al Vechiului Regat si analizeaza reusitele si inadvertentele acestuia. |
